Oaza de la asfințit – Baha Tahir

Oaza de la asfințit – Baha Tahir

Câștigătoare a primei ediții a International Prize for Arabic Fiction, Oaza de la asfințit promite sa fie o incursiune interesanta în fascinanta lume a literaturii egiptene. Am citit și mi-au plăcut doua dintre cărțile scrise de Alaa al-Aswani, care vad Egiptul dintr-o ipostaza diferita de aceea la care apelează Baha Tahir.
Romanul se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un Egipt aflat sub ocupație engleza. Scriitorul îmbină o interesanta poveste de dragoste, elemente ale tradițiilor și organizării societății egiptene și apelează la istorie pentru a reda măreția unui popor al cărui prezent se afla sub semnul deciziilor ocupatorilor, care își justificau acțiunile ca fiind singurii capabili sa aducă dezvoltarea în acea țară (interesant ca am găsit aceeași justificare redata si de George Orwell in ale sale Zile birmaneze)  . Pentru toate acestea găsește ca loc de desfășurare Oaza Siwa, un loc extrem de ofertant prin exotismul sau, prin monumentele istorice si prin izolarea care a permis menținerea unui sistem de organizare tribal.
Mahmud, un ofiter egiptean este trimis in oaza ca si Guvernator, un post pe care nu-l dorește nimeni, dar pe care trebuie sa-l accepte in urma acuzelor de trădare a intereselor conducerii engleze. Pleacă împreună cu el și soția sa irlandeza Catherine, în speranța ca liniștea le va readuce fericirea conjugala și ca nu va fi nevoita sa își împartă soțul din nou cu alte femei, ca în Cairo.
Mahmud are misiunea de a colecta birurile datorate guvernului, una extrem de sensibila având în vedere ca triburile Oazei sunt formate din războinici renumiți, asemănați ca mod de educare și curaj cu celebrii spartani din antichitate. Triburile sunt conduse de șeici, care se reunesc intr-un adevarat sfat al înțelepților ori de câte ori Oaza este amenințată de inamici externi, dar care rămân profund divizate și prinse într-un conflict permanent intre tribul din est și cel din vest.
Desertul este acela care ii ajuta pe oameni sa găsească spiritualitatea și care reprezinta un mare test pentru cupluri, unele regăsindu-se și întărindu-și relația, iar altele înstrăinându-se total. In cazul celor doi, Mahmud se afunda într-o introspecție a propriilor decizii asumate doar pe jumătate (dragostea pentru o sclava, pe care nu a recunoscut-o datorita propriului sau statut social, sprijinul declarativ al miscarii de eliberare egiptene și lipsa de acțiune in sensul acesta), în timp ce Catherine își găsește libertatea in cautarea urmelor lui Alexandru cel Mare, cel care a fost la rândul sau in templele de la Siwa.
Cartea e narata la persoana întâi, prin prisma lui Mahmud, a Catherinei și a șeicului Yahaya, care face ca punerea în paralel ale perspectivelor sa fie interesanta. Apare la un moment dat si Alexandru cel Mare, dar pasager, scritorul regasind calea catre un fir narativ viguros care te va tine aproape pentru a vedea cum evoluează relația celor doi soți.
Baha Tahir are grija în postfața sa spună câteva lucruri despre legătură dintre Alexandru cel Mare și Oaza, precum și despre modernizarea acestui loc care cu un secol în urma părea o țară cu propriile reguli, situata undeva în vestul Egiptului.
Recomand Oaza de la asfințit mai ales celor aflați în căutarea unor experiențe literare noi, dispuși sa le savureze dincolo de senzația pe care ți-o lasă la un moment dat, ca autorul se pierde intre istorie, prezent și dragoste, nefiind hotărât încotro sa își îndrepte creația.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *